lala

Rodul

-Fugi, fugi!
Tipam spre el(intr-un mod absurd, abia atunci mi-am dat seama ce voce tremuranda aveam. Corzile vocale imi erau, sugrumate de teama. E amuzant, in astfel de momente realizezi, daca ramai cat de cat lucid, ca emotile afecteaza in mod real fizicul) bucatile de carne cadeau asupra noastra asemenea blocurilor demolate, iar unica mea grija era salvarea lui. EL! Mereu el!
Nu-mi venea sa cred! Ajunsesem in acel punct, punctul in care as fi putut fi zdrobita de organe si inecata in sange. Aproximativ horror, nu?
In orice caz, pana voi apuca sa imi eliberez piciorul de sub acest intestin faurit din piatra, am sa incerc sa o iau cu inceputul, sa-l gandesc. Asa imi voi tine mintea activa si poate voi scapa vie. Futu-i experimentul!
Poate asa nu voi mai fi suparata pe el. Pe acest nebun ce-a realizat totul si…nimicul, concomitent….
Hm, poate...
"A inceput intr-o seara rece, de iarna timpurie. Viscolea, iar fulgii se puteau vedea cu ochiul liber in negura noptii. Era un peisaj frumos, pentru copii, dar pentru oameni muncitori un adevarat dezastru. Frigul si munca nu merg mana in mana, mai ales cand esti obosit.
Eram la birou si priveam pe geam. Tancurile militare utate in strada, ca un memoriu, si tancurile formate din bancuri de oameni ingramaditi (aproape ca pinguinii infrigurati) anuntau finalul razboiului. A fost un razboi rece, as putea spune din amintiri, nu numai ca s-a desfasurat pe un timp scurt si friguros, dar artileria a fost scoasa cam degeaba, in orice caz, era aproape liniste, pentru o metropola.
Eu ma bucurm de finalul programului, mai aveam de verificat cateva lucruri, (ce mi se pare mie amuzant e ca de la un om, fara noroc, mai exact o femeie de serviciu am ajuns la un birouas frumos, facand ceea ce-mi place: sa verific! Sa verific oameni, locatii sa ma informez si mai ales sa informez! Nu stiu ce-a fost in capul meu cand am intrat in acest proiect stupid!), am inchis calculatorul principal si ma pregateam sa plec, fiind cam dezgustata de nimicurile zilei, vorba aceea: nimic nou sub soare.
Mi-am luat cheile de la masina si-am plecat spre garaje. In acea zi totul parea ca se invarte in jurul meu, ai pasilor mei mai exact. Simteam tot pamantul fastacindu-se sub mine, vibrand a gol, sec si primejdie- Nu stiu exact cum se invarte lumea, dar stiu ca desi, pentru un om, el este epicentrul universului sau, atunci cand este intr-un public larg universul si realitatea lui intra in contact cu a fiecarui din prejur, astfel creeindu-se coexistenta si practic infrumusetand solitaritatea existentei- imi era teama de miscarea din jurul meu, eram aproape paranoica, ca un soldat iesit din razboi, speriat de orice zgomot puternic, dar fiecare are razboiul lui de dat, nu?
Parcarea era goala, iar cele trei-patru masini rasfirate ici colo, pareau sa ma priveasca. Boturile lor lungi pareau capete reale iar farurile, ochi rai, goi si strani asteptand orice greseala a mea. Ma simteam atacata, privata de intimitate deci eram furioasa, frustrata chiar -cam ca o adolescenta inaintea primei menstruatii-
- Liz, nu te misca!
Am inlemnit. O voce groasa, de bariton imi pronuntase numele, apasat chiar. Fiecare litera era ascutita, aproape sasaita si raraita simultan. Ciudat.
Am auzit o bubuitura, un sunet metalic si atat imi mai amintesc."

- O Doamne! Piciorul tau, mama, piciorul tau!
-Ti-am zis sa fugi si sa nu te uiti inapoi! il mustram. Doamne, eram intr-un animal imens ce se desala, iar eu il mustram. Rahat! se pare ca spiritul de mama e vesnic viu.
Il vedeam cum s-a asezat cu spatele la lucrul ce-mi bloca piciorul si isi pune mainile sub el. Chiar crede ca il poate muta! Asa mic cum e!
Baiatul meu se chinuia sa-l miste, sa-l impinga sau sa-l ridice si striga la mine sa-mi retrag piciorul. In zadar!
-Nu are sens, ne trebuie ceva cu care sa-l ridicam!
-Suntem in stomacul a ceva facut din piatra! Crezi ca vom gasim vreo ramurica? Nu e ierbivor! (sa recunosc, sunt sincer mandra, imi preia din ironie)

drumuri2

Drumuri *II*

De ce ma omori, dagule, lent ca timpul?
Corpu-mi cere, vaccinul antitetanos, vazandu-ti ochii.
Soferul descarcenat,
poarta acest taxiu, impaunat
cu fluturi,
pe drumul pustiului.
Descarcenatul oglindit in ochii-ti ce ma privesc
si ma strapung pana la friguri faustiene,
reflecta ceea ce vezi in mine
Si drumul continua prin negura, agale cu
scheleti la valon
si pasageri clandestini, fara suflet drept plata
pe banca in spate.
De ce ma omori, dragule, lent ca timpul? De ce...

....

Drumuri

Taxiul, impaunat cu fluturi, ducea agale pe drumul iluminat de nepnul sufletului. Am coborat in pustiul tau, pustiul din pielea si ochii tai. M-am pierdut. Intre mine si tine, zbor fierastraie din lemn, iar sangele argintiu zboara in descrescendo, intre tine si mine.

Ochi inchisi.

Au cazut palmele peste pian, iar dezagordul m-a lovit tare in timpane.

Caldura unui trup cufundat in perdelele naturii zboara odata in opceanul din piatra, lichefiat de dezamagire. Cuvintele noastre au pierdut undeva notiunea timpului, dar ce mai conteaza? Dar ce mai conteaza?

Taxiul isi continua drumul. Rascruce.

"Iar acum...pe ce drum as putea merge? Caci traseul din pielea rece o stiu, e trasat doar de luminile albe ale unor degete descarnate"

Am privit omul din fata, era un schelet cu chip himeric. Urechi lungi, cavitati oculare goale, dar un craniu aducator a elefanti. A memorie de elefant.

Am oftat, astepta raspunsul meu, dorinta de-ai spune pe unde sa continuam, dar unde aveam loc si oare...aveam destul suflet sa-i platesc acest drum?

Descarcenatul

se arata in forme diferite, in general il vad in oglinda cand ochii tai imi arata calea.

Muribund

”Cateodata ti-ai dori sa fii canibal. Nu din placea de-al manca pe curate sau cutare, cat din cea de-al vomita” Em. Cioran

Gangurile te cheama, in ardoarea lor— ca ofertele de la firmele x-culescu—sa le simti cadaverismul. Unde mosii au in loc de sange alcool. Unde pupilele dilatate se abat asupra ta ca asupra unui monstru sau a cuiva care aduce apa. Sau vesti.

Gangurile-ti soptesc, asemenea unui mar edenic, sa pasesti cu un curaj herculanic in cimentul lor, sa calci cu grija printre excremente si sa nu te intepi.

Si cum…cum sa nu iubesti acea voce in ecou? Acel miros cadaveric?

Usiile

Se deschid si nu se mai inchid. Ai o raspundere fata de propria-ti entitate. Ai o razbunare pe proprile-ti delicii.

Cercurile sunt in totdeauna vicioase cand miroase a mere putrede si mai ales cand sunt cuprintre in sfere psihotice.

De ce fiecare om se roteste cu precizie si haotism in cercuri desenate de pacate?

Si de ce ai nevoie sa-ti gasesti …

Cimentul

Sub care o sa te calcifiezi si recimentezi, ca sa mori, unde pupilele si sangele nu-ti dau atentie sau iti scurteaza penitenta.

Sau viciile sunt anarhii?

Anarhicul rosiatic

se naste intai din tine, asa ca treci pe langa cercuri, dar niciodata nu intra in ele….

“As da toate peisajele lumii

pentru peisajul copilariei mele”

Em. Ciroan

Agonie

Urla plictisul
si poetii isi saruta epitaful,
tristi.
Plansu-iau robotii
in fumul, operelor pustii.
Iar distinsii-si canta hopul
in epitaful bisericesc- cu ce
pret?-
Nimicul invaluindu-i
ca florile, lemnul.
Groapa.

Toata saptamana, aproape, am ascultat Eric Clapton, Layla, mai exact, si-am memorat din Hamlet ca o disperata.

Acum stau intre doua maini in care pasez tigara si inca incerc sa-mi dau seama unde am pus scrumiera fara sa ma misc prea mult. Sa fiu sincera, am descoperit ca parchetu e foarte-foarte comod.
Mai comod ca patu sau ca prezenta unora.
Vreau sa vorbesc, mai mult, despre "prezente", amici, rude, straini. Eu personal ma simt incomod atunci cand sunt in centrul orasului, respectiv Romana si ma trezesc intr-o intersectie full la ora 12:00 dimineata, de parca s-ar da vicii cu funda rosie la pachet. Frumos zic eu, dar agasant. In general iubesc orasul si oamenii si agitatia, privite de la geam, totusi mi se pare inconfortabila toata aglomeratia aceea, de parca nimeni n-are treaba in casa, cum nici eu n-am de altfel.
Oricum, vreau sa ajung la faptul ca am descoperit ca te poti simti incredibil de nelalocul tau in preajma persoanelor dragi, mai ales cand intervine un fel de orgoliu, ciudat, o competitie la care tu nu vrei sa iei parte si esti nevoit din pura tampenie. Ca doi idioti certandu-se pe ultimul biscuite. Ceva gen "come to th dark side, we have cookies", mai ales ca e o competitie din care nu poti sa iesi si in care esti in permanenta, ori de cate ori dai de x-culescu, iar tot ce-ti poti spune e " E ceasul vrajitoarelor,
cimitirele se crapa, iadul respira
cu molime spre lume!
As fi in stare sa vars si sange cald
si sa fac o fapta atat de ingrozitoare
incat daca ziua ar veni
s-ar ingrozi "
Dar ai o constiinta impusa de tiparele sociale si nu poti face nimic mai ales ca tu te spui si iti tot repeti ca : tii la x, nu-i poti distruge psihicul doar din nervi si etc.
E mai usor cand un strain nu ti-e simpatic, ii dai un elegant riject si totul e frumos si bine, dar daca ti-e apropiat...Taci si inghite
In orice caz, cateodata as vrea sa ma confund cu parchetul si sa fiu podea, ar avea un farmec personal.
Dar nu pot, cum nu pot iesi din competitia asta suspecta pe care mi-o impune neverosimil viata.
HAHAHHAHA. mori.

"Dedicat lor"

Nu stiu cati ati auzit de piesa aceasta de la raku, dar oricum e despre parinti. Am plans mult din cauza piesei asteia pentru ca ma gandesc ca timpu' a trecut rapid, mama a imbatrint mult, face 53 de ani si mi-e dor de ea. Mi-e dor sa ies cu ea in parc si sa ma roage tipi sa-i cuplez cu "sora-mea mai mica", mi-e dor de chestia asta. Mi-e dor sa stea cu mine la 4 dimineata si sa vorbim despre evoluarea psihicului. Acum nu o vad decat cum se inrgoapa in munca pentru a nu vedea eu si surorile mele mai mari cate lipsesc de pe masa, din viata si-asa mai departe. Asta ma intristeaza. Mi-e dor sa ma intrebe daca "mergem in vama vara asta"? Parca nu-mi mai recunosc mama. Si va zic din inima, daca va iubiti parintii stati cu ei cat mai mult si incercati sa-i recompensati pentru cate v-au dat in viata, chiar daca au lasat goluri de genul "nu putem iesi in parc" si-asa mai departe sau chiar daca nu au stat langa voi mereu, totul a fost pentru a va creste si intotdeauna, chiar daca nu se vede fac sacrifici enorme. Pana la urma, in orice familie exista cerutri si exagerari. M-am certat cu ea de multe ori aiurea, a exagerat de multe ori din teama de a nu fi facut eu vreo tampenie, dar mereu am ajuns la concluzia ca are incredere in mine si ca tine la mine. Pentru mine, mama a fost modelul perfect de parinte desi sincera sa fiu, eu nu-mi doresc copii din cauza lumii asteia. Imi iubesc mama, pentru ca nu stiu cati parinti mi-ar fi dat tot ce mi-a dat ea, de la puterea de a alege pana la sacrificile imense. Desi are o munca ce-i impune sa arate intr-un mod anume, isi lua haine SH si se straduia sa le poarte cat mai cu grija sa arata bine doar ca sa am eu haine de firma si tot asa. Nu pot spune ca, desi vreau sa plec din casa, nu-mi doresc sa o ajut pe ea si sa fiu alaturi de ea. Pana la urma, doar parintii si surorile, pentru cei ce au, raman acolo cand ai nevoie de ei. Doar pe ei ii poti suna la 3 si jumatate dimineata pentru ca ti-e rau, pentru ca esti trist sau pentru a da o veste buna si in totdeauna doar lor le va pasa de tine cu adevarat si vor tine la tine neconditionat. Pentru ca ei sunt ai tai, din totdeauna.